Am fost la Constanţa, drumul a fost nu greu, ci infernal, pur şi simplu, dar nu din cauza întârzierii de două ore, ci a unui grup de tineri idiotizaţi. Erau de fapt trei. Se „distrau” pe culoar acţionând la extrem un castofon care emitea muzică „de cartier” (ţigănească). Timidele proteste îi întărâtau şi mai mult, nimeni nu i-a putut opri. Ne-au terorizat pe toţi din vagon.

La Constanţa totul e la fel (de prost) ca înainte, în plus, noi semne rele în privinţa sănătăţii lui Cire. Îşi va face analize, vom vedea.

Acum, peste o oră, plec la U. S. , la sărbătorirea unei tranşe de septuagenari. Mi-a revenit să-l firitisesc pe Costache Anton, la solicitarea lui. Puteam să-l refuz? Puteam, desigur, dar n-am făcut-o. E în fond un bun prozator nerecunoscut.

Mâine apare în R. Lit. evocarea mea „O librărie din Brăila”. Ideea de a o scrie o aveam de mult, cred că de trei ani, dar am tot amânat. Am început s-o scriu astă iarnă, la Cornu, şi abia acum am încheiat-o. De fapt, sunt numai câteva pagini, dar m-au solicitat mult pentru că nu nimeream tonul, apoi am tot ezitat în privinţa organizării secvenţelor. Mă tem să nu fi ieşit ceva care să mă intereseze numai pe mine sau, eventual, pe cei câţiva, puţini, care au mai apucat acea lume. G., care a citit, şi care nu e dintre cei care au cunoscut direct lumea de care vorbesc, G., deci, mi-a spus că am scris bine, că a emoţionat-o, ceea ce mi-a dat curaj. G. nu spune lucruri bune despre ce a făcut cineva, oricine ar fi, dacă nu crede. Dar sunt curios şi de alte reacţii. Vor exista?

Am recitit, după apariţie, „O librărie din Brăila”. Nu-mi pare cine ştie ce. S-a strecurat şi o greşeală de tipar. Fir-ar să fie!

Am primit ecouri la „O librărie...” de la familia Manea, cum mă aşteptam. E implicată, prin unele personaje, în ce scriu acolo şi a trăit apariţia textului ca pe un eveniment. Valeriu Avramescu mi-a scris şi el, copleşit de plăcere, l-am pomenit, îmi spune, de zece ori, de trei ori i-am spus „amicul meu”, am citat din el, se va făli cu asta la confraţii săi filatelişti.

Am reintrat însă acum într-o criză de scris, am început un articol despre Virgil Duda şi nu-l pot continua. Veşnicele crispări, împiedicări. Ce departe sunt de colegul Grigurcu, fericitul de el, care mi-a dictat la telefon titlurile celor zece cronici literare pe care le-a scris deja pentru R. Lit., plus articolul despre Ierunca, plus altele, pentru alte reviste. A scrie uşor, cu atât de bune rezultate, ca în cazul său, e un dar de Sus.

Vara se rostogoleşte cu mare viteză, peste numai trei săptămâni va fi din nou septembrie.

Moment de linişte după zilele de vânzoleală din casă (reparaţii etc.). Ce bine, şi încă ar fi fost şi mai bine, dacă nu mă angajam să scriu acel articol despre romanul lui Duda. Romanul e bun, dar mie articolul nu-mi iese. Am pierdut deprinderea de a scrie despre cărţi. Deci bine ar fi fost să nu fi avut de scris acest articol şi să mă fi putut adânci cu voluptate în citirea memoriilor lui Petre Pandrea. Apucându-te de ele nu le poţi lăsa din mână, dar eu mereu sunt obligat să le las. Păcat!

Trei zile la Cornu, la prietenii noştri Boeraşi, zile suportabile în ce priveşte căldura, dar eu aproape că nu am ieşit din casă. Mâncat, băut, citit din Pandrea (terminat) şi apoi din Teritoriile lui Mircea Zaciu. Voi scrie ceva despre ele pentru Vatra.